Cum să-ți ajuți copilul la schimbarea senzorului de glicemie

Pe scurt

• Tot ce ține de senzor, de valori, de alarme și de piele se face exact cum v-a arătat echipa de diabet a copilului.
• Schimbarea senzorului e mai ușoară când se face mereu la fel, într-o rutină calmă și previzibilă.
• Spune-i copilului adevărul: o înțepătură scurtă, apoi gata.
• Alegerile mici (plasturele, cântecul, numărătoarea) îi dau copilului un sentiment de control.
• Valorile nu sunt „bune” sau „rele” și nu spun nimic despre cât de cuminte a fost copilul.

Cum îi explic senzorul unui copil mic?

Senzorul de glicemie se explică cel mai ușor unui copil mic în cuvinte simple și adevărate: e un ajutor mic, lipit pe piele, care le spune adulților cum se simte corpul lui pe dinăuntru, ca să aibă grijă de el. Nu e nevoie de multe detalii. O propoziție calmă, repetată de fiecare dată la fel, e suficientă la început.

Poți compara senzorul cu alte lucruri care ajută copiii: ochelarii care ajută ochii să vadă, casca care apără capul pe bicicletă. Așa senzorul devine ceva obișnuit, nu un semn că „ceva e în neregulă” cu el.

Folosește cuvintele pe care vi le-a recomandat echipa de diabet și răspunde sincer la întrebări. Dacă nu știi un răspuns, e în regulă să spui: „Bună întrebare. O întrebăm împreună pe doamna doctor.”

Cum poate fi schimbarea senzorului mai puțin stresantă?

Schimbarea senzorului devine mai puțin stresantă pentru copil atunci când știe ce urmează și se întâmplă de fiecare dată în același fel. Partea medicală, adică locul, pregătirea pielii, aplicarea și scoaterea, o faceți exact cum v-a arătat echipa de diabet. Partea de care ne ocupăm aici e cea emoțională: cum se simte copilul înainte, în timpul și după.

Câteva idei care îi ajută pe mulți copii:

• Spune-i dinainte, dar nu cu zile întregi. Pentru cei mici, ajunge să afle în aceeași zi, cu puțin înainte.
• Fii sinceră despre înțepătură. „O să simți o înțepătură scurtă, apoi gata.” Copiii se liniștesc mai ușor când nu sunt luați prin surprindere.
• Dă-i alegeri mici, dar reale. Ce model de plasture, ce cântec, cine numără. Nu „vrei sau nu vrei”, ci „care dintre astea două”.
• Distracție și respirații. O carte, un cântec, „suflă lumânarea” în timp ce numărați.
• Încheiere caldă. O îmbrățișare, o laudă pentru curaj, apoi treceți la altceva.

Ajută mult dacă și tu ești calmă. Copiii observă tensiunea adulților. Dacă tu ai emoții, e firesc; poți respira de câteva ori înainte să începi.

Ce poate spune copilul când îl întreabă prietenii?

Când prietenii îl întreabă de senzor, copilului îi e mai ușor dacă are pregătit un răspuns scurt și sigur, exersat acasă. De exemplu: „E senzorul meu. Mă ajută să am grijă de corpul meu. Nu se ia de la mine, așa că ne jucăm ca de obicei.”

Exersați răspunsul ca pe un joc: tu ești prietenul curios, copilul răspunde. Apoi schimbați rolurile. Un răspuns pregătit îl ajută să se simtă stăpân pe situație.

Vorbiți și despre cine are voie să atingă senzorul. E corpul lui, iar senzorul e al lui. Prietenii se pot uita, dar nu ating. Adulții care au grijă de el îl ating doar așa cum a explicat echipa de diabet.

Cum vorbesc despre diabet fără frică sau vină?

Despre diabet se vorbește cel mai bine cu copilul fără frică și fără vină, ca despre o parte din viața lui de care avem grijă împreună, nu ca despre o boală care îl definește. Evită să-l numești „bolnav”. Este un copil care se joacă, desenează, aleargă și are, pe lângă toate, un senzor.

Valorile de pe aparat sunt informații pentru adulți și pentru echipa de diabet, nu note pentru copil. Nu le lega de comportament („ai fost cuminte, ai valori bune”) și nu-l certa pentru ele. Copilul nu trebuie să simtă că a greșit ceva.

Dacă tu ai emoții sau te simți copleșită, e omenește. Vorbește cu un adult de încredere sau cu echipa, nu în fața copilului.

Unde putem găsi sprijin emoțional?

Sprijinul emoțional pentru copilul cu diabet și pentru familie pornește, de cele mai multe ori, chiar de la echipa de diabet: multe echipe colaborează cu un psiholog sau vă pot îndruma către unul. E în regulă să întrebi, chiar dacă lucrurile merg bine.

Ai grijă și de tine. Stresul părintelui se simte acasă, iar copiii se liniștesc mai ușor lângă un adult odihnit și sprijinit. Pentru grădiniță, discutați cu educatoarele pe baza planului primit de la echipa de diabet, ca toată lumea să știe ce are de făcut și să vorbească despre senzor în același fel.

Pas cu pas

1. Urmați întocmai instrucțiunile echipei de diabet pentru tot ce ține de senzor.
2. Alegeți un moment și un loc liniștit, de fiecare dată cam la fel.
3. Spune-i copilului, scurt și sincer, ce urmează: „Acum schimbăm senzorul. O să simți o înțepătură scurtă.”
4. Oferă-i două-trei alegeri mici, permise de echipă: plasturele, cântecul, cine numără.
5. Respirați împreună sau cântați în timp ce adultul face schimbarea.
6. Încheiați cu o îmbrățișare și o laudă pentru curaj, nu pentru „n-ai plâns”.
7. Între schimbări, jucați-vă cu un ursuleț care are și el un „senzor” de jucărie.
8. Exersați răspunsul pentru prietenii curioși.
9. Spune-le educatoarelor ce le-a recomandat echipa și cum vorbiți voi acasă despre senzor.

În funcție de vârstă

• 1–3 ani: brațele tale calme, un cântec și aceeași rutină. Spune-i în aceeași zi, cu puțin înainte. Aplicarea și scoaterea le face adultul, exact cum v-a arătat echipa de diabet.
• 4–5 ani: joacă cu un ursuleț care poartă un senzor de jucărie, o poveste despre senzor și alegeri mici pe care le permite echipa (ce plasture, ce cântec).
• 6–8 ani: explică-i în cuvinte simple ce face senzorul și lasă-l să participe tot mai mult, doar în felul în care vă recomandă echipa de diabet.

Cuvinte care ajută și cuvinte de evitat

• Spune: „O înțepătură scurtă, apoi gata.”

• Spune: „Senzorul te ajută să te joci liniștit.”

• Spune: „E în regulă să nu-ți placă. Sunt aici cu tine.”

• Spune: „Ai fost curajos.”

• Evită: „Nu doare deloc.”

• Evită: „Ești bolnav, de asta ai senzor.”

• Evită: „Ai valori rele, n-ai fost cuminte.”

• Evită: „Dacă nu stai cuminte, durează mai mult.”

Greșeli frecvente

• Schimbările făcute prin surprindere, fără să-i spui copilului ce urmează.
• Negocierile lungi înainte de schimbare, care cresc tensiunea pentru toată lumea.
• Să tratezi valorile ca pe o notă pentru purtare.
• Să vorbești despre copil ca despre un copil „bolnav”, mai ales de față cu el.

Când să ceri ajutorul unui specialist

Tot ce ține de valori, alarme, aparat sau piele discutați cu echipa de diabet a copilului. Dacă observi că suferința, tristețea sau grija că e „altfel” decât ceilalți copii durează, întreabă echipa despre sprijin psihologic.